Râul
își murmură
grăbit, curgerea, teama,
pe care nimeni nu le aude,
fiind prea țipătoare tăcerea
din inimi –  
adică locul unde
ne-am aștepta să fie puterea...

 

Râul
își leagănă
înspre maluri dojana
pe care nimeni nu o mai simte,
nemaiînțelegând limba apei   
din albii
de aduceri aminte...

 

Cum să vezi prin închiderea pleoapei
Râul
ce-și plânge
mai departe prigoana?