ODĂ CÂINELUI MEU

Jos, la picioarele mele este o inimă,                            
Care bate doar pentru mine, cu patimă
Și încă doi ochi mari ce-mi plâng tristețea,    
Mi-o îndepărtează, punând în loc blândețea,

„Eu sunt mereu cu tine”, pare să îmi zică.              
Delicat, când gându-mi cade, îl ridică,    
Îl transformă apoi în zâmbet și în joacă.  
Dar într-o zi, spre ultima-i plimbare pleacă!

Atunci când vede Moartea dând casei un ocol,       
El o ia de braț, respect-al sorții protocol,
Conform căruia se sacrifică pe sine,
Căci nici n-ar ști cum să trăiască fără mine!

Cred că asta este întreaga lui menire,
Aceea de-a-mi dărui pura lui iubire.
Cum de există așa ființă pe Pământ,
Capabilă de jertfă întocmai ca un sfânt?
Ca iubirea să i-o merit, ce am făcut eu?
Oh, mă uit în ochii săi și-l văd pe Dumnezeu!