Poveștile ajung să intersecteze destine, ca în cazul dirijorului Emanuel Todoran și al Sofiei, profesoară de muzică. Se declanșează nostalgii, amintiri, dar comunicarea e imposibilă, doar arta este limbajul în care se mai regăsesc cei doi protagoniști, arta cu care s-a identificat viața lor și în care au tresăriri, ca într-o ultimă zvâcnire a vieții. În „Nostalgie”, Simona Mihuțiu creează simfonic atmosfera azilului, un univers în care absurdul își are logica lui.

       În „Daruri de Crăciun” sunt puse în armonie personalități și experiențe distincte, în care sensibilitățile și emoțiile se ridică deasupra trecutului propriu al fiecăruia, de la Nana Ileana la Sofia, de la Gheorghe Hetea, (don' Colonel), la inginerul Dan Florea. Doar Rică Visu contrasta în această atmosferă, fiindcă era bolnav psihic, o afecțiune diferită de ale restului bolilor celor din azil, dar neexcluzându-l prin aceasta. Comunicarea lor pare mai degrabă de teatru absurd, ajunul Crăciunului intră într-o ecuație a așteptării, care declanșează nevoia de impunere a personalității prin invocarea unui trecut care, într-un astfel de loc, putea căpăta distincție. Tragismul în care se rostogolesc evenimentele devine copleșitor într-o lume în care lucrul care-i unește pe cei din azil e neputința. Ca narațiune, „Daruri de Crăciun” e foarte abil construită, cu materialul clientului.

       „Totul este relativ” gravitează în jurul inginerului Dan Florea și a poveștii vieții lui, prinsă și într-o tulburătoare poveste de dragoste la care a rămas racordat, cu Narcisa, ea însăși trăgând după ea povestea unei vieți deloc liniare. Iubirea dintre ei nu exclude perspectiva finitului, iar discuțiile pe tema aceasta duc la concluzia care dă și titlul povestirii: „Eu nu mă gândesc la moarte. Este ceva relativ. Poți să trăiești și să fii mort pe dinăuntru” - e concluzia lui Dan Florea. Povestea e structurată secvențial și, ca-ntr-o anamneză, sunt derulate momente biografice, dându-se ceasul înapoi, după înmormântarea lui Dan Florea, într-un amestec de planuri.

       Esența povestirii este, cred, radiografia amănunțită a stării de degradare psihică la care se poate ajunge, în circumstanțe medicale și juridice de mare complexitate. Și cu un final sintetizat de nana Ileana: „Să muncești atâta, să faci atâția bani ca să ai la bătrânețe, și să ajungi să trăiești din milă și să mori sărac, ca tot ce ai agonisit să rămână la bănci și la stat! Iacă, banii n-au valoare! Tătu-i relativ pe lumea asta”.

       „Povești de iarnă” încearcă să evidențieze sclipirile de sensibilitate, de duioșie ale fiecăruia în parte. Colonelul scrie poezie, nana Ileana se îngrijește pe ascuns de niște pisoi, Matilda mai simte fiorii dragostei. Ca să explice unele gesturi, autoarea face incursiuni în trecutul personajelor, ca în cazul lui Gheorghe Hetea, colonelul, poetul… care aduce în prezent, prin versuri, iubirea pentru soția lui. Prezența lui acolo, mai puțin motivată decât în alte cazuri, îl face să-și clarifice prioritățile, decizându-se în final să părăsească azilul, ceea ce trezește suspiciuni unora dintre rezidenții acestuia: „Ileană, nu crezi că „poetul”, do’n colonel, a venit pe-aici, la Senior Help să ne cunoască, să ne afle poveștile de viață, iar apoi să plece? șopti Matilda.
       - Dară mari povești de viață avem, ce să zic? Și ce să facă, tu, Matildă, cu poveștile noastre, la ce i-ar fi bune? ripostă nana Ileana.
       - Să ne bage într-o carte, răspunse Matilda, cu aerul unui detectiv care face o mare descoperire.”

       „Un zâmbet din umbră” scoate în evidență particularități ale relaționării rezidenților, ale mecanismelor care funcționează în menținerea în echilibru a nivelui emoțional al fiecăruia, indiferent de ce parte este - îngrijitor sau asistat.  Anita e cea mai atent evaluată pentru a defini o condiție profesională în expansiune și în care se aruncă mulți români.  Cu Madam Ciorbă, fostă profesoară de franceză și directoare de școală două decenii, sunt studiate mecanismele adaptării, ale nivelării personalității nu în sus, ci în jos. Prezența ei la Senior Help a bulversat-o pe Anita, pentru că a întors-o în timp, la iubirea dintre ea și soțul doamnei Ciorbă, la copilul născut din această dragoste interzisă, un prilej pentru a deschide și rănile profesoarei, care a descoperit copilul soțului său.

       Galeria de portrete se încheie cu moș Bazil și Tică Iorgu. Moș Bazil își îneacă tot trecutul în dezamăgirea pierderii încrederii în cei care speculează inocența și iubirea, și le tranzacționează fără scrupule. Nu-și pierde licărul de iubire pentru fiica trădată, mințită, abandonată. De la înălțimea vârstei, nici nu mai poate reacționa.
Povestea lui Tică Iorgu este Cortina care cade după spectacolul destinelor, un spectacol în care triumfă arta, capabilă să scoată, și pe ultima sută din drumul vieții, ce este mai frumos în om. După recupererea vederii, pictorul Tică Iorgu redevine artistul care a îngropat o viață, dar care s-a salvat prin artă.

       Povestiri de la Senior Help poate fi privită și în parte, prin fiecare povestire, dar poate fi privită și ca un întreg, pentru că toate personajele sunt încrise într-un timp și spațiu care au distincție, coerență, sunt cuprinse într-o temă bine definită. Arta prozatoarei e indiscutabilă, reflexele ei lirice sunt ritmate armonic. Simona Mihuțiu e atentă mereu și la sondarea psihologiei personajelor, care încep să conștientizeze că, oricât de bune ar fi condițiile, tot se află într-o antecameră a morții. Într-un astfel de loc, se fac exerciții de intrare în armonie cu o altă perspectivă existențială, care presupune resemnare, împăcare, speranța pe care o poate induce credința.

      Autoarea are convingerea că „Fiecare om își are povestea sa, un univers în sine, sortit. Fiecare om își trasează, rotund, un destin. Fiecare om va închide un cerc, sperând ca acesta să devină roată”. Iar cartea sa circumscrie un cerc care a devenit roată.

NICOLAE BĂCIUȚ