Povestirile sunt reale, iar eroii sunt persoane din anturajul naratorului – colegi, prieteni, într-un parcurs biografic extins, care începe cu copilăria. Întâmplările nu doar că sunt adevărate, dar ele sunt alese în așa fel încât să ilustreze latura umoristică a vieții, căci, consideră autoarea, tot în prefață, „O viață fără umor ar fi tristă sau, în cel mai bun caz, ternă”.
Tenta umoristică e accentuată și anticipată de un soi de moto al cărții - „Nu cauți întâmplările, ci ele te găsesc pe tine!” – care e un citat din Horațiu, nu poetul, ci cumnatul meu”, precizează autoarea.
      

       Umorul e generat și de naivitate și inocență, povestirea cu care se deschide cartea, Numai ochi și... urechi, e ilustrativă în acest sens, ca această prespectivă să fie consolidată în povestirea Mirciulică, demnă de „domnul Goe” caragialean, ori de povestirea Recensământ. Iar Exces de politețe demonstrează cum politețea e generatoare de comic absurd.
Odată cu înaintarea în vârstă, a crescut și amplitudinea umorului fără voie, acesta devenind, cum spunea autoarea: memorabil: Studenția, Janine, Pila, Stilata doamnă Paraschivescu, Soldatul Svejk al medicinei, Colegul de grupă, Pantofii, reconstituie o lume universitară apusă, dar nu lipsită de culoare, cu destule întâmplări parcă rupte din literatură, nu din realitate. Dar de câte ori viața nu bate filmul!

        Sunt povestiri în care umorul negru acoperă dramatismul, în care funcționează parcă Legile lui Murphy (Când te caută ghinionul, Superstiții, Nuntă de poveste, Pune ceasul să sune, Frizura cu dichis, Țuțica). O parte dintre povestiri sunt din viața de familie (Prietenul la nevoie se cunoaște, Ajunul de Crăciun, Când întâmplările te găsesc), din cea profesională, ori tangent la aceasta (Palinca de Bihor, Vasile, Confuzii, Praga, Parfum (rom)antic de Notre-Damme, Iepurașul, Muj nervosa, Varză de Bruxelles, Trecut-au anii, Vârsta este relativă). Fiecare adună tot soiul de întâmplări umoristice într-o viață. Cele ale Simonei Mihuțiu sunt atât de numeroase încât, în ciuda multor consecințe neplăcute, ele par a-i fi îmbogățit viața. Ori, cel puțin, i-au colorat-o.

       Sunt, într-adevăr, pagini de umor sănătos, povestirile au haz, iar reunite ar putea fi privite ca fragmente ale unui soi de bildungs-roman, în care personajul principal e Simona Mihuțiu. Secundul e partenerul de viață, adesea victimă a gafelor de pomină ale autoarei. Nici Paco, cățelul familiei, nu e ignorant din când în când.
Dar cartea se poate citi și într-o altă grilă, cea de manual cu lecții de viață.

       Cartea a fost scrisă la îndemnul colegilor, prietenilor. Prietenii știu de ce. Iar autoarea argumentează simplu: „Umorul ne condimentează viața, făcându-ne să-i simțim gustul din plin, iar amintirile capătă astfel culoarea zâmbetului de altădată. (…) Nu există între oameni un liant mai puternic decât umorul și nici nu există un leac mai bun pentru a învinge dificultățile vieții.”. Astfel a rămas o mărturie de viață originală, pilduitoare.

Să mai adaug, că trăind într-o țară tristă, plină de humor, această carte vine ca o confirmare a viziunii bacoviene:

„Mai bine singuratic şi uitat,
Pierdut să te retragi nepăsător,
În ţara asta plină de humor,
Mai bine singuratic şi uitat.
O, genii întristate care mor
În cerc barbar şi fără sentiment, –
Prin asta eşti celebră-n Orient,
O, ţară tristă, plină de humor…”
 

NICOLAE BĂCIUȚ