Foto: Lia Tătar

SURORII MELE, MOLDOVA

1. Conștiința națională este puternică.

 

       Oricât s-ar strădui dușmanii noștri să-l șteargă, sentimentul profund de apartenență la același neam este în fibra noastră. Îl simțim toți românii, de pe un mal și de pe celălalt al Prutului. Ne-am comparat adesea cu stejarii, rezistenți și statornici timp de secole, dar mie, personal, îmi place mai mult comparația cu firul ierbii, care răsare mereu, poate și pentru că am fost adesea înfrânți, dar de murit n-am murit ca neam!

      

       Sămânța este acolo, în pământ și reapare verde, amintindu-ne de sacrificiile, de jertfele umane întru apărarea pământului natal. Cetățile ridicate la Hotin, Soroca, Cetatea Albă, Ismail și Chilia stau mărturie peste veac. Ștefan cel Mare ne vorbește, parcă, de dincolo de timp, despre dreptate și adevăr. „Sunt iarbă și mai mult nu pot fi”, spunea Vieru. Da, suntem iarbă udată cu lacrimile și sângele moșilor noștri. Istoria este scrisă întotdeauna de cuceritori, care se străduiesc să șteargă adevărul, însă adevărul istoric țâșnește mai devreme sau mai târziu.

 

       Exterminările intelectualilor din Basarabia, Bugeac și Bucovina dictate de Stalin în timpul celui de-al doilea Război Mondial și în perioada următoare au vizat în primul rând eludarea conștiinței naționale, uitând însă, că aceasta se naște în popor, că ea este acolo, în firul ierbii. Ambasadorul rus la București declara recent într-un ziar de Ialomița, că românii au „sindromul membrului amputat”, dorind să sugereze că este iluzorie speranța noastră de a merge împreună, cei de-o parte și de alta a Prutului. Din punctul meu de vedere, această declarație este o recunoaștere oficială, chiar dacă nedorită de dumnealui, a „amputării” acestui teritoriu, a vechii lui apartenențe la patria-mamă, România. Îi spunem că astăzi, există mijloace de reimplantare a părții extirpate, dacă această parte amputată este vie încă. Și ea este!

Sursă foto Photobank MD:

Statuia lui Ștefan cel Mare din Chișinău

2. Limba maternă

 

       Este în cele mai multe cazuri cea care vorbește despre originea comună a unor populații. Ea unește. Ne exprimăm în aceeași melodioasă limbă. Limba română este limba prin care ne vorbește mama, patria noastră. Avem regionalisme care dau culoare limbii vorbite, în funcție de zona în care trăim, dar este, în fapt, aceeași limbă, a lui Eminescu și Vieru, deopotrivă. Importanța și valoarea limbii materne pentru un popor este semnalată de fiecare cuceritor care, printre primele acțiuni pe care le întreprinde, sunt acelea de a înlocui limba oficială în instituții, de a le distruge educația în limba maternă. Doar că limba maternă nu dispare atât de ușor. O dovadă este și rezistența limbii române în Ardeal, sub veacuri de ocupație austro-ungară, după cum nici dispariția limbii materne la etniile cu care conviețuim pe aceleași teritorii. Limba maternă este la fel de puternică precum credința: greu de înlocuit, greu de uitat! Stalin, nu întâmplător, printre primele măsuri luate în momentul ocupării Moldovei, i-a schimbat denumirea, numind-o limba moldovenească, insinuând ideea falsă că ar fi o altă limbă. Noi, cei care o vorbim, știm însă, că este una și aceeași limbă, limba română!

 

3. Puterea unui neam rezidă în unire! 

      

       Cred că cel mai sintetic a exprimat acest lucru Vasile Alecsandri în poezia „Hora unirii”: „Unde-s doi puterea crește / Și dușmanul nu sporește”. Reversul, este aplicat de cuceritori: „Dezbină și condu”, un principiu menit să asigure stăpânirea unei populații etnice majoritare. Se aplică din cele mai vechi timpuri cu scopul slăbirii împotrivirilor și presupune utilizarea manipulării, sub toate formele ei perfide. Reușește mai ales acolo unde nivelul educațional este mai modest, unde populația este pauperă, unde capacitatea de comunicare în rândul populației este redusă. Prin urmare, ridicarea nivelului socioeconomic și educația prin cunoașterea propriei istorii și culturi sunt elemente primordiale pentru trăinicia unei națiuni! Acestea asigură rezistență la tendințele de dezbinare, atât populaționale, cât și teritoriale.

 

4. Nevoia și de dreptate

 

       Este cea care ne strânge adesea de gât. Este ca un recipient aflat sub presiune și care, la un moment dat, explodează. În cazul nostru – este o nevoie de dreptate istorică! Ca și în prezent, marile puteri, devenite astfel, urmare a tendințelor lor coloniale și imperialiste, împărțeau teritoriile altor țări, pașnice, dar slabe din punct de vedere economic, în mod discreționar.


       În 1812 Imperiul Otoman semnează, în favoarea Imperiului Țarist (moment cunoscut ca „Pacea de la București” care încheia războiul ruso-turc) actul de anexare a Moldovei Orientale de către Imperiul Țarist. Acest act a fost un act fraudulos, chiar și din perspectiva normelor de drept internațional al acelor vremuri, întrucât Moldova nu era provincie otomană! Practic, turcii cedau un teritoriu care nu era al lor!


       În 1918, încheierea Primei Conflagrații Mondiale, readuce teritoriile ocupate de ruși, prin plebiscit popular, după un secol, la patria mamă. Atunci a contat, pe lângă voința populară, viziunea justă a marilor puteri occidentale de a împărți teritoriile statelor europene după criteriul populațiilor majoritare, precum și meritul de a avea baze științifice în argumentarea acestei abordări menite de a aduce liniște și pace în aceste teritorii. Românii datorează mult în acest sens generalului Berthelot și geografului Robert Ficheux – cel care a documentat zonele cu populație românească de pe teritoriile țării noastre! Este de menționat și faptul că Lenin nu a recunoscut dreptul la autodeterminare al populațiilor din teritoriile românești, întrucât URSS menținea dorința de a avea acces facil la gurile Dunării, pe de o parte, iar pe de altă parte, ar fi însemnat să înapoieze Tezaurul României, mutat în timpul Primului Război Mondial, ceea ce nu era un avantaj din punct de vedere economic pentru ruși într-un moment în care aveau nevoie acută de bani.


       Lăcomia marilor puteri și nebunia liderilor acestora (Hitler și Stalin) au condus la izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial. Pe 23 august 1939 Hitler semnează cu Stalin Pactul Ribbentrop-Molotov care includea și un punct secret privind împărțirea Europei, Basarabia și Bucovina de Nord fiind „cedate” (iată!, o nouă cedare a unor teritorii care nu le aparțineau) sovieticilor. „Este ușor de remarcat lașitatea și moliciunea Puterilor Occidentale care, teoretic, prin tratatele internaționale existente, ar fi trebuit să salvgardeze independența și granițele României Mari”, scrie Dan-Silviu Boerescu în volumul VI, „Cei ce au încercat să distrugă România... și aproape au reușit, Ipoteze despre motivațiile lor ascunse”, din  Colecția Istorii Secrete, o carte care m-a impresionat prin buna documentare și prin obiectivitatea analizei, fiindu-mi bază de documentare pentru acest articol.
 

       Cu o economie îngenuncheată, nefiind stăpână pe propriile resurse, afectată de instabilitatea și slăbiciunea politică, România a fost pusă în postura de a nu putea decide și de a nu putea negocia, în ciuda imenselor pierderi de vieți omenești suferite. Marile puteri s-au derobat de angajamente, întorcând spatele românilor, așa cum de altfel, au făcut-o și la încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial, când România a însemnat doar un 10 % pe șervețelul lui Churchill, acel șervețel pe care s-au împărțit sferele de influență. URSS a dezmembrat și mai mult teritoriile „câștigate ca la poker”, o parte din teritoriu integrându-l în conturul granițelor nefirești, rămase ca atare și azi, ale Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene.

 

De ce există rețineri în realizarea Marii Uniri?

 

1. Teama

       este, în opinia mea, un motiv important și întemeiat. Este motivată din perspectiva amintirii evenimentelor istorice, nu foarte îndepărtate, dar și din perspectiva evenimentelor contemporane. Basarabenii au văzut de prea multe ori neputința românilor de la vest de Prut de a-i salva, în ciuda dorinței indiscutabile a românilor de aici. Chiar dacă în inima multora dintre ei sentimentul românesc ticăie în continuare, ei nu își pot uita victimele, nici jerfele, masacrele, deportările și le plâng încă în singurătate, pentru că, chiar dacă și România comunistă, mai ales până în 1965, a cunoscut astfel de orori, comunismul fiind impus cu forța, cu talpa sovieticului pe grumaz, ele nu au ajuns la dimensiunile inimaginabile la care au ajuns în teritoriile ocupate, în Basarabia, Bugeac și Bucovina de Nord. Aici, persecuția etnicilor români a fost fără limite și ar trebui să facă subiectul unor reacții internaționale la fel de juste, la fel de puternice ca și în cazul evreilor exterminați de naziști. Foarte mulți basarabeni și bucovineni au fost arestați în miez de noapte, deportați în condiții inumane, o parte murind pe drum, altă parte în Gulagul rusesc, majoritatea făcând parte din păturile intelectuale. Mulți au fost împușcați, fiind găsiți ulterior în gropi comune. „După unele surse (citate în volumul VI – al Colecției Istorii Contemporane”) pe toată durata de existență a URSS-ului, 2344000 de persoane originare din aceste teritorii au fost victimele arestărilor, persecuțiilor politice, deportărilor, condamnărilor la muncă silnică, 703000 dintre ei pierind, la care se mai adaugă aproape 300000 de victime ale foamei post-belice, 100000 de prizonieri de război români care au murit în lagăre.” La aceștia se adaugă cei uciși pe loc. Spre exemplu, între 1940 și 1941, aproape 60000 de basarabeni și bucovineni au fost uciși pe loc, fără judecată.

 

       În fața acestor cifre cuvintele îngheață. Nu poți în fața evidenței statistice să te aștepți ca populația acestor regiuni să nu resimtă teama, acea teamă transmisă din generație în generație, peste decenii. Mulți nu-și vor afișa opinia în legătură cu posibilitatea de realipire la patria mamă, sau chiar vor susține, pentru autoprotecție, o opinie contrară cu crezul lor. În fapt, Basarabia nu a fost total independentă nici după destrămarea URSS, un alt aspect care timorează dreptul la afirmarea opiniei și identității naționale.
Alții, în fața acestei spaime, de a nu se mai repeta istoria, nu-și doresc unirea, durerea fiind mult prea adânc încrustată în sufletul lor. Simplul fapt că s-a putut întâmpla acest genocid, fără ca frații de la vest de Prut să-l poată împiedica, îi determină să fie reținuți în afirmarea orgoliului național.

 

2. Masarea, după război, în aceste teritorii, a unei populații rusofile,

       aduse de sovietici cu scop de dominare și de aplicare a propriilor politici, a crescut procentul populației de origine slavă, cu alte deziderate, străine de cele ale populației originare. O eventuală unire va implica automat și un efort de integrare a acestora, un risc de destabilizare, care nu vor putea fi surmontate decât printr-o economie statală puternică și printr-o guvernare necoruptă, în interesul românilor.

 

3. Neîncrederea în susținerea marilor puteri occidentale

       nu este pe deplin nejustificată din perspectivă istorică. De prea multe ori, aflați la intersecție de imperii, basarabenii au plătit cu viața, iar aceste teritorii românești au fost jucate la masa tratativelor, fără ca România, Moldova, Bucovina de Nord sau Bugeacul să aibă un cuvânt de spus! Deși simt acut nevoia, ca și noi, de altfel, a unei protecții teritoriale, a unor garanții, multe dintre deciziile și reacțiile liderilor occidentali actuali, reușesc uneori să descumpănească. Unele decizii, fie prea lente, fie paradoxale ale Uniunii Europene sunt luate parcă, în detrimentul ei înșiși în unele situații.

 

SPERANȚA ȘI CREDINȚA au unit acest popor,

       în ciuda vicisitudinilor, dându-i putere. În ziarul Cotidianul pe 1 iulie 1940 se scria: „Un popor trăiește dacă știe să dea dovada voinței și puterii lui de viață și dacă are curajul să se ridice dârz în fața riscurilor de azi... Nicio lume nouă nu va putea ieși din tragedia Europei dacă nu va fi întemeiată pe dreptate!” Subscriu.

 

Simona Mihuțiu

Întoarcere la pagina ESEU

Cărțile Simonei Mihuțiu sunt publicate la Editura Total Publishing și pot fi cumpărate online de pe libris.ro, carturesti.ro și librarie.net.