Foto: Lia Tătar

M.M.: Care este scriitorul dumneavoastră preferat, cartea preferată și de ce?

Simona Mihuțiu: Nu pot să răspund la această întrebare pentru că sunt prea mulți scriitori și poeți pe care îi prețuiesc. Fiecare scriitor și poet vine cu ceva nou, valoros, al sinelui său. Desigur, în primul rând îi iubesc pe clasicii universali, iar aici îi includ și pe marii poeți și scriitori români. Sunt recunoscătoare școlii care m-a format, profesorilor pe care i-am avut. Pe Eminescu, spre exemplu, îl port în suflet din fragedă pruncie, cu Blaga m-am maturizat, iar cu Nichita evoluez perpetuu. Dar pe lângă ei există o serie de mari poeți care au fost marginalizați și pe care am plăcerea să-i descopăr și acum. În ultima vreme am citit mai mult literatură română contemporană  decât în alte etape ale vieții, descoperind autori români, nemeritat de uitați de către cei care ar fi trebuit să ni-i aducă în atenție. Toți fac parte din patrimoniul național literar, cultural. Îmi plac autorii sinceri și naturali în scrierea lor, nu-mi place ostentația. Apreciez originalitatea, dar nu când ea este căutată cu orice preț. Detest snobismul și în viață, și în lecturile cu care mă întâlnesc.

 

M.M.: Sunteți un scriitor cunoscut. Ce știți acum despre a fi scriitor și nu știați când ați început să scrieți?

Simona Mihuțiu: Referindu-mă întâi la afirmație, mi-aș dori să fie așa, pentru că scrisul este o formă înaltă, sublimă de comunicare. Fără cititor, adică dacă la celălalt capăt nu există un receptor, mesajul se transmite în eter. Scriitorul este un pilot care trebuie să aterizeze, să descarce bagajul său de cuvinte și să se încarce cu alte emoții pentru a putea zbura mai departe. În ceea ce privește întrebarea pusă, am observat cât de bine mă simt scriind, cât de mult îmi place să fac asta. În rest nu pot să spun că am descoperit lucruri pe care nu le-am anticipat.

M.M.: Care este rolul scriitorului în prezent?

Simona Mihuțiu: Mai tare mă preocupă rolul scriitorului în viitor. S-ar putea să fim printre „ultimii mohicani”. Depinde foarte mult de modul în care va ști umanitatea să-și apere principala ei valoare: creativitatea și chiar să se apere pe sine, depinde de evoluția sau involuția speciei noastre.  Din perspectiva prin care considerăm un scriitor ca pe o  sumă a  ceea ce au creat de valoare înaintașii săi, I.A. îl va depăși cu mult. Va reuși scriitorul să surmonteze acest handicap, va reuși să se mențină prin originalitate? Multă lume era sceptică și legat de superioritatea I.A. în fața lui Kasparov. Și totuși, campionul mondial a fost învins. Va reuși omenirea să se păzească în fața posibilității manipulatoare imense pe care I.A. o va avea? Personal, mă îndoiesc, pentru că omul nu are timp de adaptare, de elaborarea măsurilor de autoprotecție. O altă problemă o văd în această construcție a post-umanului, în care conștiințele se șterg, iar educația capătă forme hilare. I.A. va crește comoditatea speciei, dar și prostia, în egală măsură. Nu m-ar mira ca, pur și simplu, să nu mai existe cine să dorească a citi, a scrie, a analiza. Speranța rămâne în emoții – va reuși I.A. să redea și emoțiile pe care în prezent un scriitor le transmite? – și în credință.

M.M.: Care e relaţia cu scrisul, care e rostul lui în propria dvs viaţă?

Simona Mihuțiu: Scrisul mi-a devenit o a doua natură. Ziua în care nu am posibilitatea de a scrie, mi se pare o zi neîmplinită, indiferent câte alte lucruri importante aș realiza în acea zi! Scrisul pentru mine este o formă de comunicare prin mijloacele specifice literaturii, un mod de a transmite gândurile, părerile, opiniile, ironiile, aprobarea și dezaprobarea, dar și emoția, trăirea, sentimentele.

M.M.: Experiențele personale ne fac să devenim ceea ce suntem. Cât regretați din propriile experiențe? Ați fi scris altfel?

Simona Mihuțiu: Poate părea paradoxal, dar nu regret nimic din ceea ce am făcut în viață sau legat de scrierea mea și asta nu pentru că ar exista perfecțiune, ci pentru că eu consider că aceea a însemnat ceea ce am putut oferi mai bun în ceea ce mă privește, la acel moment. Desigur că îmi recunosc greșelile, dar a le regreta este ca și cum ai încerca să amputezi timpul sau să te prefaci că acesta a rămas în nemișcare ori să recunoști că nu ai evoluat odată cu el.

M.M.: Scrieți, publicați de mulţi ani. Cum vă percep cei din jur, familia, prietenii, cunoscuţii etc.?

Simona Mihuțiu: Așa după cum am spus mai sus, scriu de puțin timp, dar cu spor. Cei din jurul meu sunt uimiți, ca și mine. În rest, nu s-a schimbat nimic și nici nu trebuie să se întâmple asta. Sunt un simplu om, aidoma multora, care și-a redescoperit o pasiune. Nimic nou în ceea ce mă privește, pentru că dintotdeauna, orice am făcut în viață, am făcut cu pasiune, iar cei care mă cunosc bine știu acest lucru.

M.M.: Ați primit multe premii. Mă interesează să știu care este pentru dumneavoastră cea mai mare realizare de până acum?

Simona Mihuțiu: Poate o să vă pară paradoxal, dar pentru mine premiile nu constituie un scop. Ele reprezintă o apreciere, adesea subiectivă, a unui autor la un moment dat și nu pentru autor în plenaritatea sa.  Inițial, am trimis texte (poezie sau proză) la câteva concursuri literare, pentru că am dorit să văd cum este percepută scrierea mea, de către persoane din domeniul literar care nu mă cunoșteau, nu aveau habar de existența mea. Am luat premii, mențiuni. Cele care m-au bucurat mai mult au fost locul II la concursul de proză scurtă „Nicolae Velea”, locul I pentru poezie la concursul Mihai Eminescu organizat de editura Cervantes, premiul III pentru poezie la concursul Grigore Vieru al Societății culturale Apollon. Orice altă mențiune și diplomă am obținut m-au onorat. Cu toate acestea, premiile în sine nu constituie un scop, dar trebuie să recunosc că au avut un rol subsecvent în promovare, atât de necesară oricărui autor.

M.M.: S-a schimbat, de-a lungul timpului, felul în care este privit un autor?

Simona Mihuțiu: Da, la nivel instituțional, statal în primul rând. Nu se mai dorește investiția în resursa umană, adică în educație și formare, nici în promovarea culturii, astfel încât s-a inversat cu  ușurință scara de valori în societate în toate domeniile. Scrierile nu  mai sunt receptate ca „bun național”, nici măcar cele valoroase.

M.M.: Dar cititorul? În ce fel s-a schimbat în ultimii ani?

Simona Mihuțiu: Cititorii poartă amprenta educației primite, astfel încât avem un eșantion foarte educat, chiar pretențios, iar la polul opus sunt cei dezinteresați total de lectură.

 

M.M.: Care sunt planurile de viitor?

Simona Mihuțiu: Să scriu.

M.M.: În încheiere, ce gânduri vreți să transmiteți cititorilor?

Simona Mihuțiu: Îi îndemn să citească pentru că este un act terapeutic pentru mintea și pentru sufletul lor. Pentru părinți am un mesaj mai apăsat: să le cultive pruncilor plăcerea lecturii, să stimuleze educația prin lectură. Doar astfel vor putea atenua impactul devastator pentru sănătate și  pentru echilibrul psihic, al I.A. Și aș mai sfătui lumea să susțină scriitorii  români. Cum? Citindu-i!

Interviul Simonei Mihuțiu din antologia ”UNIVERSAL, scriitori ai lumii – interviuri”, coordonator Mariana Moga