Foto: Lia Tătar

 

GÂNDURI ÎNGEMĂNATE CU TRECEREA SPRE ANUL CARE VINE

 

       Precum clipele prezente care se nasc din cele care tocmai s-au scurs, nici eu nu mă pot raporta la acest an fără a mă referi la cel precedent, iar pentru mine 2021 a purtat încă amprenta stării de angoasă pandemică, vecină cu panica, a anului anterior în care îmi prevedeam sfârșitul, fiind expusă riscului, atât prin meseria de medic, cât și prin faptul că sunt deținătoarea unui bagaj de comorbidități. Am trecut treptat, așa cum era și firesc, de la spaimă la resemnare, pentru ca să revin în cele din urmă la speranță, ca și pacienții mei aflați în fața unei boli grave. Trăind emoții atât de diverse generate de acești factori externi imprevizibili, filozofia de viață a căpătat alte dimensiuni, mai profunde, legate de ceea ce reprezentăm noi ca indivizi și ca specie în acest tumult universal, de ceea ce reprezintă timpul nostru terestru în raport cu veșnicia, legate de destin și soartă, de nevoia de speranță și de credință pe care nicio rațiune transumanistă nu o poate înlocui. A fost un prilej de meditație asupra a ceea ce contează cu adevărat pentru mine, dar și asupra a ceea ce ar trebui să conteze pentru noi ca nație, pentru omenire, în general. Consider că iubirea, în sensul generos al cuvântului, este motorul care poate face posibilă viața pe acest pământ.

 

       Aceste gânduri s-au oglindit în cuvintele așternute pe hârtie. Uneori le-am depozitat în versuri, alteori le-am ascuns în mesajul povestirilor sau al romanelor, lăsând cititorul să le găsească și să le culeagă. Nu e mai puțin adevărat faptul că timpul s-a „dilatat” întrucâtva în condiții de pandemie, permițându-mi să-l valorific pentru ceea ce inimii mele îi este mai drag, scrisul. În 14 mai 2022, la Brașov, a fost lansat al treilea roman al meu, ”Puteam fi eu”, urmând celor lansate în 2019 („Fereastră spre mâine”) și în 2020 („Destinul, o jucărie stricată”). Acest din urmă roman este unul în care mulți se pot regăsi din punct de vedere caracterial sau al întâmplărilor de viață, căci abundă societatea noastră de naivi, escroci și mitomani, înmulțindu-se mai ales pe tărâmuri socio-politice nesigure. Într-o lume care este orientată pragmatic doar spre desăvârșirea materială, mesajul este de a încerca să ne descoperim valorile umane care contează cu adevărat.

 

       La sfârșitul lunii mai am participat la o Tabără a prieteniei literare, organizată de doamna Mariana Moga la Boghiș. Am onorat invitația cu reținere, întrucât, deși mizam pe seriozitatea distinsei poete, nu știam exact la ce să mă aștept. Mi-a încântat sufletul, găsind aici o atmosferă prietenească printre cei care, la fel ca mine, iubesc arta scrisului. Prietenia este cea care dă forță sinelui, înlăturând singurătatea și unește oamenii în jurul unui țel. Prezența printre noi a unei personalități marcante a scenei culturale românești, domnul Cornel Udrea, a conferit o respectabilitate aparte acestei întâlniri literare. Să beneficiezi de ocazia de a-l întâlni pe cel care este autorul atâtor piese de teatru, de scenete este o ocazie unică. Deși un as al satirei în creațiile sale literare, pe noi, cei prezenți acolo, ne-a „iertat”, acordându-ne întreaga sa deschidere și amabilitate.
       Aici a avut loc încă un eveniment semnificativ pentru mine, acela de a-l cunoaște personal pe domnul Nicolae Băciuț. Mi s-a lipit de suflet și nu mai are nicio șansă să poată fi dezlipit. Nu este vorba doar despre respect pentru tot ceea ce a realizat dumnealui pe plan literar și cultural, despre dăruirea cu care ține focul aprins în „Vatra Veche” sau în alte publicații pe care le patronează, despre strădania de a promova cultura și valorile morale și creștine, ci este vorba despre omul Băciuț: modest, deschis, plin de umor, dar mai ales cu un suflet larg, în care simți că poți intra. Am avut onoarea ca dumnealui să-mi prefațeze volumul de poezii, „Secundele pierdute ale poeziei”, iar dacă lansarea acestuia la Cluj a fost fabuloasă, așa după cum au calificat-o mulți dintre cei prezenți, acest lucru i se datorează în mare măsură.
      

       În 15 noiembrie a văzut lumina tiparului al doilea volum de poezii, „Secundele pierdute ale poeziei”, în care emoția trăirilor, din timpul pandemiei și post-pandemie, a căpătat valențe poetice. S-au adăugat alte condiții de reflecție: războiul. L-am simțit venind încă din anul precedent, fiindcă agravarea stării economice care se întrezărea nu putea duce la nimic bun. Mă apasă teama ca istoria să nu se mai repete. Îmi plânge sufletul pentru fiecare ucrainian de rând care este nevoit să sufere foamea, frigul, mizeria, sunetul infernal al sirenelor, teama pentru viața personală și a celor dragi, pentru ziua de mâine, precum și pentru fiecare soldat rus înghețat în tranșee. Oamenii de rând nu au nicio vină, indiferent despre ce popor am vorbi, indiferent de nație sau naționalitate! El, omul de rând este victima. Lăcomia, banii și setea de putere nasc războaie, iar războaiele nasc monștri. În primul rând însă, mi-e teamă pentru poporul meu, condus de personaje care par străine de idealurile și nevoile locuitorilor acestui colț de rai, erodând în cei 32 de ani de la Revoluție speranța pe care am găsit-o în acele zile fierbinți din Decemrie ’89. Alianțe se fac și se desfac, trădările pot apărea cu seninul unui zâmbet, manipulările iau chipuri cameleonice, iar groaza că vom fi din nou „10 %” pe un șervețel de hârtie într-un troc al influiențelor mondiale, nu-mi dă pace, după cum nici faptul că omul este o entitate neglijabilă atunci când vorbim de atrocitățile pe care le poate creea un război nu mă lasă indiferentă.


       Voi continua să scriu despre ceea ce mă preocupă și voi face asta cu aceeași sinceritate a trăirilor exprimate în cuvinte, ca și până acum. Domnul Băciuț mi-a fixat o ștachetă înaltă, prin numirea în echipa de redacție a revistei „Vatra Veche”. N-aș vrea să dezamăgesc. Mă preocupă acest lucru. În 2023 v-a apărea al doilea volum de proză scurtă (după „Liberi să (nu) gândim”, publicat în 2020. Fiindcă viitorul se naște astăzi, pot spune că volumul a fost conceput anul acesta, urmând să apară anul viitor. Sper să placă cititorului. Mie, ca autoare, mi-e tare drag și aștept cu nerăbdare nașterea sa și botezul în cadrul unei viitoare lansări. Mai departe..., vom vedea. Să fim sănătoși, să putem fura cât mai multe clipe terestre, să avem puterea de a munci și creea, de-a spera.


SIMONA MIHUȚIU

Eseul publicat în nr. 12 / 2022 al revistei ”CADRAN”, păstorită de scriitorul Nicolae Băciuț

Întoarcere la pagina ESEU