Un moment semnificativ îl constituie eseul „Sunt un sentimental”, dedicat lui Ion Luca Caragiale, unde lectura recuperează o dimensiune adesea ignorată: sensibilitatea autorului din spatele ironiei. Caragiale nu mai apare exclusiv ca satiric lucid, ci ca un observator profund al fragilității umane, ceea ce reconfigurează întreaga perspectivă asupra operei sale.
Un alt nucleu important al volumului îl constituie reflecția asupra timpului și memoriei, vizibilă în cronici precum Stând pe acest mal de Styx (despre Dumitru Hurubă) sau O lacrimă pe sticla timpului (despre Constantin Stancu). Metaforele centrale configurează un imaginar al fragilității existenței, în care literatura devine spațiu de suspendare a efemerului. Scrisul apare ca formă de rezistență împotriva uitării, iar lectura ca act de recuperare afectivă.
În Căutând taina din slove (despre Constantin Cojocaru), cuvântul este valorizat ca purtător de mister și revelație. Literatura nu mai este doar expresie artistică, ci instrument de cunoaștere ontologică, iar actul lecturii devine o formă de inițiere.
      Un aspect remarcabil al volumului este deschiderea spre pluralitatea vocilor literare. Texte precum La țărm de mare (despre Nastasica Popa) sau Bucurie după… bucurie (despre Doina Bălțat) evidențiază o critică incluzivă, orientată spre dialog. Autoarea acordă spațiu unor autori diferiți – de la Constantin Stancu și Dumitru Hurubă până la Răzvan Ducan – construind o hartă vie a literaturii contemporane.
Această orientare poate fi interpretată ca o formă de democratizare a valorii literare: canonul nu este negat, ci completat. Critica devine astfel un act de recuperare și valorizare, nu de excludere.

       Volumul se remarcă și prin caracterul său interdisciplinar. Literatura este citită în relație cu istoria, sociologia, antropologia și psihologia, ceea ce amplifică complexitatea interpretării. Textele dedicate lui Mihai Eminescu, în dialog cu cercetările lui Dan Toma Dulciu, reconstruiesc Viena secolului al XIX-lea ca spațiu formativ, un veritabil „ecosistem cultural”.
Aceeași logică se regăsește în analiza monografiei lui George Militaru, unde satul devine un palimpsest identitar. Dimensiunea afectivă este explicită: „sângele strămoșilor curge prin sângele nostru” devine nu doar constatare, ci experiență.
       Un punct de maximă intensitate îl constituie analiza volumului Dincolo de cicatrici de Lidia Pop, unde literatura traumei este interpretată ca proces de reconstrucție identitară. Simbolul Phoenixului exprimă regenerarea, iar critica devine un act etic, nu doar interpretativ.
Volumul se încheie prin analiza basmului Rățușca albă și curcubeul de Nicola Băciuț, unde cromatica ROGVAIV devine limbaj afectiv. Finalul – „E mai bine să fim cum am fost la început” – exprimă o întoarcere la esență, la o identitate nefracturată.

      Din punct de vedere stilistic, discursul Simonei Mihuțiu se remarcă printr-o densitate metaforică aparte. Termeni precum „oglindă”, „lacrimă”, „lumină”, „răstignire” sau „Phoenix” configurează un câmp simbolic coerent, în care literatura este asociată constant cu reflecția, suferința și regenerarea. Critica devine astfel nu doar discurs analitic, ci și formă de expresie literară. Lectura devine, în acest volum, o experiență în sine. Criticul nu rămâne exterior textului, ci îl traversează și îl restituie transformat. Se produce astfel o dublă mișcare: literatura generează critică, iar critica capătă valoare literară.

       Volumul se organizează în jurul unor axe majore – memoria culturală, identitatea, trauma și regenerarea, dialogul cultural și imaginarul originar – care converg într-o viziune unitară: literatura ca formă de continuitate a umanului. Această afirmație poate deveni nucleul conceptual al întregii lecturi critice, dar ea câștigă consistență doar dacă este „desfășurată” pe fiecare axă în parte, ca într-o hartă interpretativă stratificată. În cazul volumului Simonei Mihuțiu, aceste axe nu funcționează ca simple teme recurente, ci ca registre de funcționare ale unui singur mecanism hermeneutic: literatura este înțeleasă ca spațiu de conservare, negociere și regenerare a umanului.
       

       În primul rând, memoria culturală nu apare ca simplă recuperare de informații istorice, ci ca proces de reactivare a unor straturi de sens. Textele dedicate lui Eminescu și itinerarului vienez, dar și analiza monografiei lui George Militaru, construiesc o perspectivă în care trecutul nu este „închis”, ci permanent reconfigurat prin lectură.
Eminescu, de exemplu, nu este doar obiect de istorie literară, ci subiect al unei reîncadrări culturale în spațiul vienez, unde modernitatea europeană devine cadru formativ. În mod similar, satul Vulturești apare ca un palimpsest identitar, în care straturile preistorice, medievale și moderne coexistă. Aici se poate vorbi despre o „memorie stratificată”, în sens antropologic, unde fiecare epocă nu o anulează pe cealaltă, ci o integrează.
În acest sens, critica Simonei Mihuțiu funcționează ca un act de „arheologie culturală”, în care textul literar sau documentar este tratat ca purtător de urme ale continuității umane.

 

       A doua axă, identitatea, se configurează atât la nivel colectiv, cât și individual. În analiza monografiei lui George Militaru, identitatea locală devine identitate genealogică, autoarea inserându-se afectiv în text, ceea ce transformă lectura într-un act de recunoaștere a propriei origini simbolice.
Această dimensiune este importantă deoarece critica nu rămâne exterioară obiectului, ci îl interiorizează. Identitatea nu este doar descrisă, ci trăită interpretativ. În cazul literaturii contemporane sau al basmului Nicolei Băciuț, identitatea capătă formă fluidă, fiind construită prin raportarea la percepție, emoție și simbol.
Rățușca „albă, dar percepută ca urâtă” devine astfel un exemplu de identitate distorsionată de privirea celuilalt, ceea ce introduce o reflecție subtilă asupra raportului dintre sine și alteritate.
 

       A treia axă, trauma și regenerarea, este una dintre cele mai puternice dimensiuni ale volumului. În lectura volumului Lidiei Pop, trauma nu este tratată descriptiv, ci structural: ea produce o fractură în identitatea narativă, care trebuie recompusă.
Simbolul păsării Phoenix devine central aici, indicând nu doar supraviețuirea, ci reconstrucția ontologică a subiectului. Critica nu se oprește la nivelul suferinței, ci urmărește modul în care aceasta este transformată în sens.
În acest punct, demersul Simonei Mihuțiu capătă o evidentă dimensiune etică: literatura nu este doar oglindă a durerii, ci instrument de reconfigurare a sensului existențial.

 
        A patra axă, dialogul cultural, este construită prin textele de tip interviu și prin lectura volumului Nastasicăi Popa. Aici literatura nu mai este singulară, ci polifonică.
Interviul devine instrument de cartografiere a câmpului literar, în care autorii nu sunt ierarhizați rigid, ci puși în relație dialogică. Această deschidere implică o viziune democratică asupra literaturii, în care valoarea nu este fixată exclusiv canonic, ci negociată prin discurs.

Se poate vorbi aici despre o critică relațională, în care literatura este înțeleasă ca spațiu de interacțiune și nu ca sumă de individualități izolate.

 

       Ultima axă, imaginarul originar, este reprezentată exemplar de analiza basmului Rățușca albă și curcubeul. Aici literatura este înțeleasă ca formare inițială a conștiinței morale și afective.
Cromatica ROGVAIV nu este doar element descriptiv, ci sistem simbolic de organizare a lumii. Fiecare culoare devine purtătoare de emoție, iar realitatea este filtrată prin corespondențe afective.

        Finalul basmului – revenirea la starea inițială – nu semnifică regres, ci restaurare a integrității identitare. Este, în fond, o viziune asupra literaturii ca mecanism de reechilibrare a ființei.
Cele cinci axe nu funcționează independent, ci converg într-o singură paradigmă: literatura ca formă de continuitate a umanului. Memoria oferă adâncime, identitatea oferă coerență, trauma introduce fractura, dialogul deschide pluralitatea, iar imaginarul originar oferă restaurarea. În acest sens, volumul Simonei Mihuțiu propune o critică de tip integrativ, în care literatura nu este doar obiect de analiză, ci mediu de înțelegere a condiției umane. Critica devine astfel nu doar interpretare, ci formă de participare la un proces mai amplu de conservare și reconfigurare a sensului cultural.

 

       Prin coerența sa, profunzimea interpretativă și deschiderea interdisciplinară, Călătorii printre cuvinte. Escale se impune ca un reper în critica literară contemporană de tip eseistic. Nu este doar o carte despre literatură, ci o reflecție asupra modului în care literatura structurează memoria, identitatea și sensul existenței.
Într-o epocă marcată de fragmentare și superficialitate, volumul Simonei Mihuțiu reafirmă necesitatea reflecției, a empatiei și a dialogului. Critica literară devine, în acest context, nu doar instrument de analiză, ci formă de rezistență culturală și, în ultimă instanță, de salvare a umanului prin cuvânt.

– Simona Mihuțiu, Călătorii printre cuvinte. Escale, Editura Vatra veche, Tg.-Mureș, 2026, 272 pagini –