ECOU DIN ANONIMAT

      

       Am vizionat recent un fragment de reportaj realizat în Italia, în care un director de școală dintr-un orășel propusese ca materie de studiu limba și literatura română. Nu s-au prezentat în reportaj motivațiile directorului – poate erau mulți elevi români la acea școală, poate instituția de învățământ avea un profil filologic axat pe studiul limbilor de origine latină sau poate i s-o fi părut atractiv respectivului director studiul noii discipline, încercând să se distingă prin originalitate. Greu de spus. Mi se pare mai importantă însă reacția familiilor acelor elevi, care au susținut extrem de vocal că românii nu au avut și nu au niciun fel de cultură, motiv penru care se opun acestei inițiative. Desigur, nici italienii nu mai sunt cei de acum un veac și jumătate, nu mai sunt cei care să recunoască „un dac căzut de pe columna lui Traian” la vederea bădiței Cârțan și să vadă în acesta un frate întru latinitate, nu mai sunt cei care să cunoască istoria propriului lor neam, cu toate influențele și cuceririle din perioada de glorie a Imperiului roman... Vina însă o atribui în primul rând statului român!

 

        Dacă este să fim corecți, comparându-ne istoric cu realizările în domeniul culturii ale popoarelor apusene, trebuie să recunoaștem că a existat un însemnat decalaj temporal, tributar în mare măsură poziționării noastre geografice, la intersecția intereselor marilor imperii. Istoria așa se învață: pornind de la cauză și ajungând la efect! Dar ca să coborâm în paradigma contemporaneității noastre, este ca și când ai acuza acum Ucraina, aflată în plin război, punându-și fundul la bătaie pentru salvgardarea statelor occidentale, că nu construiește în această perioadă catedrale și săli de concerte... 

 

      Chiar și în acest context, ba chiar cu atât mai mult, simpla păstrare a oazei noastre de latinitate este, pe cât de miraculoasă, pe atât de demnă de apreciat. În fața acestei realități poate că orice popor din lume ar trebui să facă plecăciuni, nu să ne blameze.

       Chiar dacă decalajul cultural a existat din punct de vedere temporal, afirmația că suntem un popor fără cultură este pe cât de dureroasă, pe atât de neadevărată. Dar cum să fie cunoscută cultura noastră dacă statul român, nu doar că nu pune preț pe ea, pe promovarea acesteia în lume, ci asistă pasiv la demolarea, la defăimarea ei... legalizată.

 

       Astfel, auzim tot mai des din gura tinerilor „noi nu avem cultură”, mulți dintre ei preluând idei de propagandă anti-românească din varii cercuri cu iz neo-wokist, fără o cunoaștere aprofundată a istoriei și culturii propriei țări, a conjuncturilor generatoare de reacții la momente istorice date. Vedem poeți dărâmați de pe soclu și pe alți scriitori, istorici, oameni de cultură în pericol să pățească același lucru, pe motive ideologice care nu au legătură cu valoarea lor culturală. Este noua cenzură?