Nu vreau să minimalizez importanța valorii autorului. Este primul pas în atingerea „universalității”. Este un necesar incontestabil, acela de a avea har, de a transmite bagajul ideatic și de a produce emoție, pătrunzând în inima cititorului. Următorul pas, la fel de necesar însă, este traducerea operelor și promovarea, aspecte care țin de factori extraestetici și de conjunctură. Un adevăr este și faptul că literatura română este foarte puțin tradusă și foarte puțin promovată. În lipsa acestora riscăm să rămânem cu o percepție, în opinia mea falsă, aceea că n-am avea literatură de valoare.

       În ceea ce privește „detaliul” național la care se făcea referire, ca impediment în atingerea „universalității” scriitorilor români, mă disjung total de această părere.

       Oare Balzac nu e universal, chiar dacă avem nevoie de a ne nota pe hârtie întreaga încrengătură genealogică a familiilor aristocrate ale Franței secolului XVIII? Oare ar mai fi avut succes Jane Austin dacă nu ar fi descris atât de natural viața rurală a micii aristocrații engleze  din epoca pre-victoriană, preocupările, tradițiile, prejudecățile acelei perioade? Cred că în scrierea fiecărui autor străin pe care îl considerăm universal vom găsi detalii menite să ne imerseze în spațiul geografic și temporal. Arta, în general, nu poate exista în afara unei realității înconjurătoare, pe care apoi artistul o filtrează prin sita propriilor trăiri și seturi de valori, o fasonează cu creativitate și har, dând naștere unei opere care îl reprezintă atât pe el, creatorul, cât și mediul formării sale. În acest mediu, omul ocupă un loc central, un Univers în sine, pe care artiștii, întocmai ca medicii în cercetările lor, încearcă să-l descopere în toate detaliile și în toate relațiile acestuia, cu tot ceea ce-l înconjoară. Omul este influențat de condițiile naturale, sociale, istorice pe care, la rândul său, le influiențează, le nuanțează, le modifică.

       În eseul său filozofic „Termenii unei ecuații: unversal – universalitate”, Bogdan Popovici consideră că „a te ridica la înălțimea universalului înseamnă, așadar, a coborî cât mai în adâncuri”, adică a pune omul în centrul preocupărilor.  

       Îmi este greu să accept că un scriitor, bunăoară, ar putea să aspire la „universalitate” fără a se focusa pe ceea ce este în proximitatea sa.

       „Șansa artistului de a surprinde universalul se află lângă el, aici și acum, în zona vieții omenești din care face și el parte și nu într-o zare îndepărtată. Se autoiluzionează și rătăcește atunci când, cu mentalitate și complexe provinciale, consideră că arta sa poate deveni mare, prin pastista, prin transplantarea unor „modele” artistice, idei și preocupări din alte zone, exotice, asupra unor realități umane și sociale cu care primele nu au nicio legătură”, subliniază același Bogdan Popovici.

       Sunt convinsă că o operă trebuie să surprindă esența neamului din care face parte și, ca o consecință, să aspire în primul rând la aprecierea conaționalilor. Cred că sunt foarte puține excepții pe mapamond în care lucrurile să nu se fi petrecut astfel. Arta poartă amprenta locului de baștină, a limbii materne, un lucru valabil chiar și pentru cei care au emigrat în alte țări.

       George Călinescu spunea că „orice poet universal este ipso facto un poet național. Homer era grec, Dante florentin, Shakespeare englez. Extirpați din opera lor ce e concret etnic, sublimele îngustimi dacă vreți, și totul rămâne inert și fără puls. Universalitatea este o inimă individuală, puternică și sonoră, ale cărei bătăi istorice se aud pe orice punct al globului, precum și-n viitor”.

       „Puțini scriitori reușesc să-și depășească epoca. Dar nu cunosc niciun scriitor și niciun artict într-adevăr talentat care să nu aibă ca sistem de referință activ în opera sa, epoca în care trăiește”, scria Nichita Stănescu în eseul „Ideea de frumos și țară” (volumul „Respirări”).

       Nu trebuie, pe de altă parte, a fi confundată universalitatea cu globalismul pe care îl experimentăm astăzi, dar nici cu notorietatea. Globalismul nu reușește decât să fie un dictat dacă nu valorifică potențialul fiecărei nații cu scopul de a fi cunoscut la nivel global. Notorietatea, pe de altă parte, poate fi uneori artificial creată și efemeră.

       Percepția mea despre universalitate este mai mult de ordin temporal decât spațial, chiar dacă atinge ambele dimensiuni. În opera unui scriitor universal te poți regăsi oricând. Universalitatea este succesul unui scriitor în lupta cu timpul, cu atât mai probabil cu cât își extrage filonul propriei lumi. Cum fără rădăcini, un copac nu înfrunzește, tot așa nici o operă nu are cum să reziste în timp dacă își pierde seva de inspirație.

 

Simona Mihuțiu