POVESTIRI DE LA SENIOR HELP – ACASĂ ÎN PROPRIA VIAȚĂ

– impresii de lectură, de Lioara Bradu

       Poveștile din cartea Simonei Mihuțiu ne locuiesc la orice vârstă, fie că avem 3 sau 103 ani, căci emoția nu ține seama de vârstă, de ani, de timp, ci doar de iubire: pentru celălalt, pentru ceva, pentru noi înșine.  

       Mărturisesc că atunci când prietena mea, minunata Diana Ionescu, mi-a dăruit cartea Simonei, Povestiri de la Senior Help, mi-a fost greu s-o deschid. Veneam după un episod  dureros încheiat în familia mea și nu mă vindecasem încă. Băusem pe nepregătte un espresso amar și concentrat de suferință și moarte, și căutam zahărul în toate buzunarele sufletului. Tânjeam după dulcegării, povești cu zâne și happy end neverosimil. O carte despre oameni la apusul vieții era ultimul lucru pe care l-aș fi deschis din proprie inițiativă.  Stiam însă că tot ce atinge Diana se preface în aur (dovadă stau premiile elevilor ei) sau în lumină, așa că, ”de ce nu?”, mi-am zis, ”hai să îi dau o șansă”.

       Citisem până atunci poeziile Simonei. Știam că atinge delicat cuvântul, că  îi place să tină  în palme inima cititorului cu blândețe și iertare, că gându-i curge lin și nici nu știi când te trezești departe în larg în mijlocul propriului ocean, dar fără pericol de înec, căci undeva, agățat de ultimul vers, găsesți întotdeauna colacul de salvare, că cerul Simonei e mereu senin și dacă îndrăznești să deschizi ochii în timp ce plutești purtat de flux, între o copertă și polul ei opus, poți vedea curcubeul. Știam toate astea și totuși istoriile de la Senior Help m-au prins cu garda jos. (...)

– Cronica integrală a Lioarei Bradu (în foto), o puteți citi AICI

„Povestiri de la Senior Help”

–    de Victor Rusu

      „Mereu şi mereu ne este dat să luăm act de realitatea deconcentrantă a difuzării cărţii şi revistelor de cultură şi literatură, ori de câte ori, întâmplător, intrăm în posesia unei cărţi a unui autor despre care nu ştiam nimic, cu toate că suntem buni, pasionaţi cititori şi iubitori de literatură sau chiar critici şi istorici literari. Şi este firesc să avem asemenea surprize, pe cât de plăcute, pe atât de generatoare de reflecţii şi atitudini critice, în condiţiile inexistenţei unui sistem unic, naţional, instituţionalizat, de difuzare a cărţii şi presei, revuisticii de cultură, artă şi literatură.

       Un asemenea moment am avut când, printr-un concurs fericit de întâmplări, am primit prin poştă volumul „Povestiri de la Senior Help”, expediat de autoarea lui, doamna Simona Mihuţiu, căreia îi mulţumesc şi pe această cale pentru bunăvoinţa şi amabilitatea de care a dat dovadă, dar şi pentru faptul că ne-a prilejuit să aflăm mai multe despre literatura, arta şi cultura din toposul valoros de creaţie din jurul oraşului Oradea.

       Dintr-o lapidară notă, tipărită chiar pe pagina de gardă (pe verso) aflăm despre Simona Mihuţiu că s-a născut la Codlea, judeţul Braşov, a absolvit Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” din Cluj-Napoca şi este de profesie medic oncolog.

       A publicat deja trei romane, un volum de proză scurtă, două de poezii, precum şi în numeroase antologii şi reviste de cultură, artă şi literatură, obţinând mai multe distincţii şi premii. Din anul 2022, este redactor la revista „Vatra Veche”. (...)

– întrega recenzie a lui Victor Rusu,apărută în nr 8/2023 al Revistei „VATRA VECHE” o puteți citi dând clic AICI

Rememorări subiective

–    de Doina Bălțat

       Simona Mihuțiu, în ultimii patru ani, a reușit să publice opt volume. Primele sale cărţi au fost cele două romane: „Fereastră spre mâine” şi „Destinul, o jucărie stricată”, după care a publicat un volum de proză scurtă numit „Liberi să (nu) gândim” și apoi volumul de poezii „Geometrii de suflet”. Anul trecut, în 2022, au mai văzut lumina tiparului romanul „Puteam fi eu” şi volumul „Secundele pierdute ale poeziei”, iar anul acesta a apărut cu alte două volume: „Povestiri de la Senior Help” și „Când întâmplările te găsesc”, toate publicate la editura Total Publishing din Bucureşti.

       Despre ultimele două cărți, scriitoarea făcea o precizare într-o discuție privată: „Le-am lansat împreună, (21  aprilie a.c., Oradea, n. B.D.) cu scopul de a revela două aspecte ale vieții care, laolaltă, formează un întreg: râsul și plânsul” (27/28.o6.2023). Dar, mai observăm noi, una conține personaje despre care chiar autoarea ne spune pe coperta IV că „nu sunt reale, dar ne putem regăsi în oricare dintre ele” (Povestiri de la Senior Help), iar cealaltă „s-a născut la îndemnul prietenilor și al colegilor, unii dintre ei devenind, astfel, eroii acestor povestiri, în care toate întâmplările descrise sunt reale, nebeneficiind de tușa ficțiunii.” (Când întâmplările te găsesc, p.8).

       Pentru comentariul de față, mă voi opri la ultimul volum, subintitulat și „pagini de umor”, o scriere cu caracter autobiografic, într-o manieră cuceritoare, frumoasă și sensibilă, cuprinzând nu mai puțin de treizeci și una de povestiri. Deși volumul nu este conceput sub forma unui jurnal, în paginile acestuia autoarea își rememorează câteva episoade marcante din copilărie și adolescență, dar și din perioadele următoare, care duc spre prezentul propriu, o carte de amintiri și evocări cuprinzând „acele lucruri nostime sau stupide care ni se întâmplă, parcă pentru a le folosi mai târziu când avem nevoie să ne aducem un zâmbet pe buze și să uităm de lucrurile serioase și profunde din viața noastră.” (p.7). (...)

– întrega recenzie a Doinei Bălțat o puteți citi dând clic AICI

Mai întâi omul, apoi scriitoarea Simona Mihuțiu

–    de Mioara Manoilă

       Mihuțiu Simona - mai întâi omul, apoi scriitoarea, care își exprimă partea sensibilă și umană prin "Povestiri de la Senior Help". Este povestea unor oameni ajunși la vârsta când un azil le devine casă, unde își petrec ultimii pași ai vieții lor.
De-a lungul timpului, am cunoscut aceste ființe. Desigur, alți oameni, dar cu  aceeași poveste. Mi-a fost cu atât mai ușor să înțeleg partea psihologică,  de o profunzime la care cititorul se oprește din când în când să reflecteze la ceea ce semnifică viața.

       Scriitoarea aduce în prim plan trăirile profunde ale acestor ființe care în trecut au construit o societate.
Oameni care au construit această societate pentru noi, urmașii lor, să o ducem mai departe, oameni care au muncit, oamenii aceia care au pus prima cărămidă în zidul lumii, oameni care au iubit, oameni care au făcut dragoste pentru ca noi să ne naştem.

       Prezentul, pentru ei nu mai există, dar cu toate astea, dragostea încă este posibilă, vie, nu are vârstă,  exemplul fiind sentimentul dintre marele dirijor Tudoran și Sofia, prin care dorința de viață se trezește, uneori printr-o scurtă trecere prin amintire, alteori prin muzică. Într-un tot, prin iubire, pentru că iubirea vindecă, reînvie, mângâie, acolo unde societatea a uitat că există acest leac, la care ne întoarcem numai atunci când viața se apropie de sfârșit. "Era ora în care timpul se scurgea cel mai greu. Până va înceta să mai curgă."
"Avea convingerea că momentul în care Cel de Sus îi va îngădui, în sfârșit, să plece dincolo, curmându-i suferința inutilității, iertând-o..."

       La capitolul acesta, am pătruns adânc în sufletul scriitoarei, empatică și plină de umanitate. La naturalețea și profunzimea cu care subliniază că, dacă ne-am opri o clipă din goana noastră spre nimic, am înțelege că timpul se percepe prin trăirea acestor oameni.  Și aici este de fapt, esența acestor "Povestiri de la Senior Help."
Mulțumesc din suflet, Simona, pentru darul primit.

       Recomand cu inima această carte care, prin parcursul ei, devine atât de mare!

Mio Manoilă

„De râsu' plânsu'”

–    de Alexandru Chirilov (Diodor)

       Zilele astea, cum stăteam yo, așa, singur cuc, și-mi prășeam ciornele nemulțumitoare de pe laptop, numa' ce aud că-mi clincănește smartu'. „Astăzi vom livra comanda Nr....” Nu făcusem nicio comandă, ultima fiind onorată cu vreo două săptămâni în urmă, așa că gândul m-a dus la prietenul Valentin David, care urma să mai scoată o nouă carte și care căpătase un plăcut obicei, acela de nu mă sări!

       Și-ntr-adevăr, peste vreo două ore, curierul mă sună să cobor în fața blocului, unde îmi înmână un plic mai măricel, cu amprentă de carte. L-am luat fără să citesc ce scrie pe el și abia în lift am văzut ce era trecut la Expeditor: Simona Mihuțiu! Surpriză mare, spre potrivită (dar foarte plăcută), deoarece era o recidivă în formă continuată de-a ei, la fiecare nouă carte scoasă de sub tipar.

       Deja eram foarte curios să văd cum arată cartea, dar, surpriză, înăuntru erau... două cărți! Plus un calendar de perete, cu personalități din anturajul ei literar. Ei, dar acum începea ritualul tradițional, legat de primirea unei noi cărți, cu dedicație!

       Așa cum am mai povestit cândva, eu mi-am format un obicei, transformat în tradiție: acela de a oferi flori - întocmai ca unei femei - cărților noi, trimise de către prieteni scriitori. Un obicei ce pare inedit, dacă e să mă iau după mirarea florăresei ce-mi pregătea buchetul de flori, cu ani în urmă, și care, întrebându-mă de destinatară - pentru a ști ce accesorii să adauge - află că este o Carte! Mirarea din ochii ei se transformă treptat în uimirea cu care privești un extraterestru și cu care m-a însoțit până ce am ieșit pe ușa florăriei.

       Acest obicei al meu - de a dărui flori cărților noi, primite de la prieteni autori, și de a sechestra clipa, spre aducerea aminte - este izvorât dintr-un sentiment profund de respect, prețuire și admirație față de efortul creator al celor dăruiți de Divinitate și, totodată, un omagiu pentru neasemuit de frumoasa limbă română! (...)

– pentru întreaga întâmplare a celor două cărți primite cadou, descrisă de Diodor, dați clic AICI